Articolul a fost publicat in Natiunea, anul II, nr. 413, 11 august 1947, p. 2 si este reprodus in culegerea de publicistica a lui Adrian Marino - Cultura si creatie, editie realizata de Aurel Sasu si aparuta la Editura Eikon, 2010.
Este un fapt in afara de orice discutie ca scriitorul roman, oricare ar fi el, sufere din pricina lipsei de prestigiu in afara a literaturii romane, a unei limbi de circulatie universala, cum ar fi, de pilda, cea franceza. Recent, Camil Petrescu a dat expresie acestui complex de inferioritate, nejustificat, pretinzand ca natiunile mici nu pot da scriitori mari. Am exprimat chiar in aceasta pagina opiniile noastre in aceasta privinta si nu ma voi repeta. Un fapt ramane indiscutabil. Chiar prin intermediul ingrat al traducerilor, al informatiei din studii indirecte, literatura romana nu se bucura nici pe departe de interesul pe care, fara nici un fel de orgoliu national, de buna seama il merita. Tot ce s-a facut pana acum in aceasta privinta este absolut lipsit de insemnatate, perspicacitate publicistica si finete, si va trebui reluat de la inceput pe alte principii, mai putin spectaculoase, “propagandistice” poate, insa infinit mai solide. Este vorba sa facem cunoscut strainatatii absolut tot ce a produs valabil, universal, literatura romana pana in prezent. Problema de o delicatete infinita, pandita de o iremediabila ratare la cel dintai pas gresit. Va trebui sa avem limpede in spirit, pentru aceasta, cateva adevaruri simple, nu mai putin fundamentale, totul infatisandu-se cu titlul de simple sugestii.
Interdependenta literara dintre natiuni fiind un fenomen organic, osmotic, a o provoca pe cale artificiala ar parea la prima vedere o operatie absurda, himerica si asa si este. A trebuit sa vina curiozitatea genuina a Vicontelui de Vogue pentru ca opinia literara europeana sa ia cunostinta cu surprindere de existenta romanului rus. Literatura romana trebuie dar “descoperita”. Iata un prim adevar indiscutabil. Pana ce cateva din operele literaturii romane nu vor fi devenit subit elocvente fondului inefabil al unui spirit apusean de mare amplitudine si rezonanta, tot ce se cladeste este nisip. Merimee n-a “tusat” nici o subventie pentru a se entuziasma de literatura slovena sau de Puskin, pana intr-acolo incat a simtit necesitatea invataturii limbii ruse. Acest moment providential, produs pur al hazardului, pentru literatura romana inca nu a sosit. In asteptare, nu ne ramane decat a-l pregati cu meticulozitate, a-l stimula, a ne inculca in constiintele europene cu suplete, a ne insinua cu maxima abilitate in acea regiune obscura a spiritelor primitoare din afara, de unde irup subit flacarile cuceritoare ale entuziasmului.
Dar, daca obiectul esential al acestei difuziuni este captarea inevitabila a marilor constiinte europene, singurele care se bucura de o efectiva autoritate, in public literar, pe deasupra ecourilor si entuziasmelor oficiale, propagandistice, efemere prin definitie, rezulta de aici ca actiunea de infiltrare simpatetica nu poate fi ideata decat de un spirit de aceeasi calitate sufleteasca profunda. Nu vei vorbi de Claudel daca nu esti construit din aceeasi plasma, nu poti atrage atentia lui Andre Gide daca limfa sangelui tau spiritual nu este asemanatoare. Un mare scriitor, un critic acut intuieste dintr-o data ce poate interesa organic pe un creator de structura asemanatoare si ce nu. Procedand pe cale intuitiva, de la nivelul unei mari experiente literare, nu poti gresi niciodata. Incheierea este ca destinele difuziunii literare romane nu pot fi incredintate decat unui mare creator, unui critic de larga receptivitate, informatie si capacitate intuitiva, sigur in stare a avea un conspect rotund al spiritului european al epocii. El singur va putea descoperi, printr-un examen rapid, sectorul cel mai prielnic infiltrarii valorilor noastre literare, locul unde inscrierea estetica si ideologica este mai facila decat in alta parte. Este de la sine inteles ca acest capitan de corabie poate avea ofiteri in subordine, secunzi si timonieri. Hotararile importante si intreaga raspundere a intreprinderii trebuie sa-i revina insa in exclusivitate. A proceda birocratic, cu referate, rapoarte, comisii inseamna a rapi organizarii orice eficienta, orice rapiditate in executie. Intreaga actiune trebuie coordonata, studiata pana in cele mai mici detalii si o viziune concertata nu poate iesi decat din meditatia constructiva a unui singur spirit.
Admitand ca am cazut de acord asupra persoanei sale (operatie capitala), careia ii vom conferi o foarte larga autoritate punandu-i la dispozitie si mijloacele financiare necesare (evident substantiale, adecvate), tot ce ramane de facut este a schita un plan eficient de lucru, tinand seama ca sfortarea maxima trebuie indreptata in directia difuziunii valorilor literare fundamentale, absolute, susceptibile a atrage cu mai multa probabilitate atentia spiritelor fine occidentale. Evident, literatura romana aspira a se face cunoscuta in latura sa originala, “specifica”, dupa cum se mai spune, caci nu este de imaginat ca libraria franceza se poate arata interesata de versiunea locala a unui oarecare roman de duzina, din acelea care circula pretutindeni pana la saturatie. Deci nici Kessel, nici Maurice Dekobra, in varianta romaneasca, nimic ieftin cosmopolit, nimic trucat sau ostentativ propagandistic, stiuta fiind repulsia cititorului in genere pentru orice ingerinta in reactiunile liberului arbitru literar. Tot ce pare de circumstanta, fabricat intentional nu inspira incredere. Viitorul ghid in capitolele europene ale literaturii romane va trebui, prin urmare, sa tina seama cu scrupulozitate de aceasta constatare obiectiva.
Instrumentul elementar de facilitare a circulatiei in afara, cartea de vizita a literaturii noastre in latura sa originala, profund “specifica” nu poate fi, in consecinta, decat o buna istorie a literaturii romane, astfel conceputa incat sa ilustreze sistematic contributiile scriitorilor romani in functie de valorile universale, in care elementul estetic si cel “comparativ” sa fie conjugat cu finete. Stabilind la tot pasul relatii, introducand scriitorii romani in serii de fapte literare europene, perceptia din partea unui intelectual strain va fi, in felul acesta, facilitata, obscurul pentru el romancier valah fiind adus in cercul sau de notiuni familiare. Literatura romana se cade a fi definita si aceasta operatie nu poate avea loc decat prin indicarea genului proxim (ilustrarea comparatista de relatii) si diferenta specifica (originalitatea sa “specifica”, funciara). Deci, in primul rand, o excelenta istorie literara, introductiva, conceputa pe aceste principii, un bun compediu al literaturii romane in latura sa pozitiva, pe care, de fapt, l-am si obtinut. Idealul, fireste, este ca autorul acestei opere de prezentare literara si conducatorul echipajului de care vorbeam sa fie una si aceeasi persoana.
O serie de masive antologii, pe genuri literare, prevazute cu bune introduceri, referinte bibliografice si critice, prezentand texte cat mai putin exagerate, va trebui sa vina sa documenteze coordonatele sugerate de istoria literara printr-o cunoastere directa a valorilor care au fost pana in acum doar definite si puse in relatii. Un punct capital este prezentarea tehnica, eleganta, pe hartie fina, cu un tipar ales, luand ca model antologiile engleze Oxford Books of Poetry. Este vorba de castigarea unui prestigiu intelectual, care nu poate fi obtinut prin mijloace modice, meschine. In sfarsit, o colectie serioasa de traduceri, impecabil prezentate grafic, cu un text ingrijit, prevazute cu substantiale introduceri si portrete biografice nu poate decat sa intregeasca ceea ce istoria literara si antologiile au efectuat pana acum: punerea in circulatie de nume, referinte, asociatii si sugestii. In aceasta colectie, pe compartimente, vor trebui publicate toate operele reprezentative ale literaturii romane, goala schema informativa fiind astfel umpluta. Insa cum, din motive prea evidente, editurile oficiale nu inspira incredere, va trebui gasita o combinatie cu o mare casa de editura straina, care sa accepte introducerea literaturii romane in colectiile sale, asa cum literatura sovietica a procedat un timp cu La Nouvelle Revue Francaise.
Planurile editoriale, prioritatea oportuna a unui gen asupra altuia, publicarea simultana de opere de fizionomie diferita, toate aceste detalii iarasi sunt de competenta maxima a directorului spiritual al intregii operatii. Despre tehnica propriu-zisa a “lansarii”, difuziunea si metodele cele mai abile de folosit, conjugarea cu eforturile articolului de revista, patrunderea “critica” in constiinte urmeaza a dezbate - eventual - intr-un viitor articol. Deocamdata, va trebui sa retinem doar urmatorul principiu, esential: nu “propaganda ostentativa”, violenta si fatal efemera, tinand de factorii extra-literari, usor perimabili, va trebui sa avem in vedere, ci infiltrarea solida in spirite, prin opere absolute, fundamentale, capabile a interesa dezinteresat, gratuit, sub specia eternitatii. Nu brosura subtire de propaganda a facut gloria si reputatia literara a Frantei, ci opera completa a unor clasici ca Racine si Boileau; Baudelaire a adus mai multe servicii patriei sale decat un intreg buget ministerial.